Mihai Stoica şi Basarab Panduru au comentat revenirea lui Laurenţiu Reghecampf la FCSB.
Citește și

Laurenţiu Reghecampf a fost prezentat oficial de FCSB. Antrenorul a preluat-o pe fosta campioana a României după ce s-a despărţit cu scandal de Esperance Tunis. Antrenorul cu care „roş-albaştrii” au câştigat campionatul de două ori a făcut cunosţinţă cu jucătorii şi a început treaba imediat după conferinţa de presă.
Prezenţi în studioul emisiunii Fotbal Show, Basarab Panduru şi Mihai Stoica au comentat imaginile din vestiarul FCSB-ului, surprinse în momentul în care Laurenţiu Reghecampf îşi saluta noii elevi. Fostul internaţional român l-a lăudat pe tehnician şi a spus că are stofă de antrenor.
Mihai Stoica: (n.r. când intră într-un vestiar ai impresia că lumea îl ascultă) Pentru că a avut rezultate.
Pentru că echipa pe care a antrenat-o rămâne în istoria fotbalului românesc, până la urmă, pentru că a făcut nişte performanţe deosebite. Să elimini Ajax-ul nu e o performanţă la îndemâna oricui. E una dintre performanţele mari ale fotbalului românesc după Revoluţie. Şi să baţi Chelsea, la fel, e o chestie extraordinară. Gândiţi-vă că am fost foarte aproape să eliminăm Chelsea atunci.
Plus că acum, antrenând Esperance... Esperance este un nume foarte mare în ţările arabe. Foarte mare. Toţi francezii sunt, practic, jumătate africani. Dacă nu, unii sunt africani 100%. Şi vii, totuşi, cu numele ăsta. Era lider în campionatul Tunisiei la Esperance, antrenează Esperance. Absolut că atrage respectul tuturor.
Basarab Panduru: Are ceva pe el. Are stofă de antrenor principal. E antrenor principal. Când apare, e de antrenor principal. Tot ce face, nu ştiu, cum se mişcă, cum e el, totul e de antrenor principal. Aşa mi se pare.
Mihai Stoica: Prima dată când a venit la Steaua, în 2012. Toată lumea privea cu neîncredere, e clar. Avea 37 de ani, antrenase şase luni la Chişinău. Aveam şapte jucători la echipa naţională, la echipa naţională a României, jucători importanţi. Au venit mai târziu în pregătire şi, după primul antrenament, în care a fost ceva înfiorător de greu, ei au vrut să poarte o discuţie, să se plângă de duritatea antrenamentului şi, cumva, eu stăteam puţin în spatele lui, toţi se uitau spre mine, crezând că mă alătur.
Ştiau că eu sunt plastilină în mâna jucătorului, că aşa am fost mai mereu. N-a existat un jucător să-mi ceară ceva şi să spun „nu”, să plec, „lasă-mă şi pe mine trei zile acasă” sau, mă rog, chestii de genul ăsta. Dar eu exact aşa am făcut. „La el uitaţi-vă, nu uitaţi la mine.” E tânăr, el, na, avea 37 de ani, ziceai că are 25 la cum arăta. Şi s-a impus din prima. Plus că a fost atunci o întârziere, a luat banderola. Deci a acţionat exact ce spune Pandi, ca un antrenor principal de la primul descălecat.
