Reacţii peste reacţii după declaraţia lui Gino Iorgulescu. Unii sunt şocaţi, alţii ridică miraţi din sprâncene şi îşi ascund feţele înroşite, întocmai ca nişte călugăriţe neprihănite la auzul unui subiect tabu, cum ar fi căsătoriile gay.
“Ce a putut să spună preşedintele Ligii!”, “Ruşine! Nu se face”. Val de reacţii în mediul online, unii simţindu-se obligaţi să apere stindardul “roş-albastru”, în timp ce alţii încep să scrie tratate de corectitudine politică şi integritate.
“Aşa-i trebuie lui Gigi Becali”; “Oricum nu suport FCSB”
Să ne venim în fire! De ce facem pe mironosiţele când Gino Iorgulescu doar a adus discuţia despre “elefantul din cameră”? Ce a spus şeful LPF este cât se poate de evident. Ştim cu toţii că un play-off fără FCSB ar fi mai puţin atractiv pentru noi toţi, indiferent în ce ipostază ne aflăm. Jurnalişti, oameni de fotbal, suporteri sau oficiali ai rivalelor, adversari din teren ai lui Tănase, Bîrligea şi Olaru. Toţi ar avea de pierdut. Poate că o gândire simplistă s-ar rezuma la “aşa-i trebuie lui Gigi Becali” sau “oricum nu suport FCSB”. Dar FCSB înseamnă mult mai mult. Înseamnă peste jumătate din masa totală de suporteri din România, înseamnă interes ridicat, înseamnă bilete vândute, audinţe tv… Practic, ar fi un play-off mai sărac, din toate punctele de vedere. Sunt lucruri care se pot demonstra cu cifre şi dacă nu vorbim despre ele pentru a nu-i deranja pe unii şi a fi politically corecţi nu înseamnă că acestea nu există. Are rost să amintim că în top 5 meciuri ca număr de spectatori din acest sezon, patru locuri sunt ocupate de meciuri ale FCSB? Să nu vorbim de audienţe.
Granzii care nu şi-au lăsat rivalii să moară
În sport, trebuie să te bucuri de rivalii tăi, nu să îţi doreşti ca ei să nu mai existe. Fotbalul fără rivalitate ar fi un sport banal. Acei competitori pe care suporterii îi numesc “duşmani” fac fenomenul fotbal să meargă mai departe. Fără cei pe care fanii îi urăsc n-ar mai există iubire pentru propria echipă. Nici meciuri mari, nici bucuria fără margini a unei victorii într-un derby. Sunt două exemple celebre în acest sens. Au părut atunci paradoxale, dar au avut toată logica din lume.
În vara trecută, fotbalul francez a fost zdruncinat de o decizie a Federaţiei care retrograda Olympique Lyonnais. Multipla campioană a Franţei avea datorii incompatibile cu obţinerea licenţei în Ligue 1. Cine a sărit în ajutorul lui Lyon? Tocmai marii rivali de la PSG. Clubul din Paris îl transferase în 2023 pe Barcola, de la Olympique. Suma de 45 de milioane de euro pentru care s-a făcut mutarea trebuia să fie achitată în tranşe. Dar PSG şi-a achitat datoria integral, în momentul în care Lyon a fost ameninţată cu retrogradarea. Acei bani au ajutat-o pe Olympique să se redreseze din punct de vedere financiar şi clubul a rămas în Ligue 1.
În 2004, Borussia Dortmund se afla într-o situaţie financiară disperată. Falimentul părea iminent pentru al doilea club al Germaniei. A fost momentul când rivalii de la Bayern Munchen s-au oferit să ajute. Au împrumutat Borussia cu 2 milioane de euro, pentru plata salariilor. Pentru că echipa din Dortmund să poată merge mai departe şi rivalitatea să continue să existe.
De ce aceste cluburi uriaşe au vrut să-şi ţină rivalii în viaţă? Nu era mai uşor să-i lase să moară şi să se bucure de o glorie obţinută mai uşor? Pentru că nu poţi fi puternic fără adversari puternici. Ce sens are să alergi singur? Nu te va aplauda nimeni la finalul cursei.
