David Popovici, care a fost prezent duminică seară la meciul Inter – Como, din Serie A, a vorbit într-un interviu pentru Inter TV despre performanţele sale, mentalitatea sa, dar şi despre antrenorul echipei milaneze, Cristian Chivu. Popovici spune că 10-15 minute s-a simţit ca un rege după ce a doborât recordul mondial la 100 m liber. La Jocurile Olimpice, bucuria a fost mai scurtă. “Toleranţa creşte odată cu timpul”, a explicat campionul.
Interviul acordat de David Popovici pentru Off the Pitch, la Inter TV:
Inter TV: Ne aflăm aici alături de David Popovici, actualul campion olimpic la 200 de metri stil liber. Cum te simţi să fii aici, la San Siro? E prima dată când te afli într-un stadion mare sau ai mai fost înainte? De obicei concurezi în arene mari.
David Popovici: Da, da. Uneori concurez într-adevăr în arene mari, dar cred că nimic nu se compară cu cât de imens este San Siro. Şi într-un fel mi-e puţin ruşine de asta, însă este prima mea experienţă într-un meci de fotbal propriu-zis; am mai fost o dată la un meci de fotbal mai mic, dar cred că am plecat devreme, eram foarte mic, din cauza ploii. Aşadar, este prima mea experienţă la un meci adevărat şi sunt foarte fericit să fiu aici alături de Inter pentru prima dată.
Să ne întoarcem în 2022. Ai venit în Italia şi ai realizat ceva la care nimeni, poate nici măcar tu, nu se aştepta: la o vârstă foarte fragedă, ai doborât recordul mondial la 100 de metri liber şi ai continuat câştigând două medalii de aur. Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai din acea zi? Ai dezvoltat o legătură specială cu Italia de atunci?
Aş spune că am o relaţie foarte specială cu Italia în general. Desigur, asta s-a întâmplat la Roma, un oraş care îmi este foarte drag. Dar oriunde în Italia, ştii, acolo unde sunt oameni şi unde se simte căldura italienilor, care este foarte asemănătoare cu căldura pe care o avem noi, românii. Ştii, e minunat. Şi probabil cea mai dragă amintire a mea din Roma este imediat după ce am doborât recordul mondial; îmi amintesc că m-am simţit timp de vreo 10 sau 15 minute ca şi cum aş fi fost regele lumii. Ştii, e ceva atât de special încât nu poate fi descris în cuvinte, dar să ştii cu certitudine şi în mod obiectiv că eşti primul din istorie care a realizat ceva, orice ar fi, îţi dă o putere imensă; aşa că exact asta simţi, parcă eşti regele lumii, e aproape ca şi cum te-ai îmbăta puţin de putere. E un sentiment care trece, aş spune, în 10 sau 15 minute. Apoi te întorci încet la realitate şi îţi dai seama: bine, aşa cum a spus Kobe, treaba nu s-a terminat. Desigur, s-ar putea să fi fost doborât un record mondial, dar dacă există obiective mai înalte şi mai sunt lucruri de realizat pe parcurs, mentalitatea noastră, ca sportivi de elită, ne face să nu sărbătorim prea mult timp. Şi nu cred că asta e neapărat un lucru bun, dar aşa funcţionează creierul nostru. Aşa că tindem să ne întoarcem imediat la treabă.
Revenind la sport, drumul tău te-a dus până la titlul de campion olimpic. Probabil că asta era celălalt obiectiv pe care îl aveai în minte, presupun, pentru un sportiv ca tine. Cum te-ai simţit atunci, la Paris?
Păi, ştii cum a fost acum patru ani, când am doborât primul meu record mondial; sentimentul acela de a fi regele lumii a durat cam 15 minute. După ce am câştigat medalia de aur olimpică, nu ştiu, a durat cam cinci sau zece minute. Ştii, toleranţa ta creşte odată cu timpul, şi cu siguranţă nu mă plâng, nu mă înţelege greşit, dar a fost un vis devenit realitate. A fost cu siguranţă un vis devenit realitate, ceva la care am visat, fără exagerare, absolut în fiecare zi de când aveam 10 sau 11 ani. Şi asta m-a pus într-o poziţie foarte dificilă, dar şi privilegiată, aceea de a şti cu certitudine că mi-am îndeplinit cel mai mare vis din copilărie. Aşa că ceea ce a urmat a fost foarte interesant: încercarea de a mă adapta la viaţa mea ca persoană care, cel puţin pe hârtie şi în teorie, era extrem de împlinită. Ştii, asta a venit cu anumite provocări.
Am citit că ţi-ai schimbat abordarea faţă de înot. Nu te mai concentrezi doar pe rezultat şi pe performanţa zilnică din bazin, ci încerci să devii un înotător fericit. Cum e să fii un înotător fericit? Ce faci în afara bazinului pentru a-ţi păstra această mentalitate?
Păi, cred că această discuţie se învârte în mare parte în jurul obsesiei şi a cât de departe te poate duce obsesia, dar şi despre cât de adânc te poate trage într-o groapă dacă o laşi. Aşadar, îi datorez mult obsesiei mele şi modului în care, ştii, m-a ajutat, înălţimile pe care m-a ajutat să le ating. Dar, în acelaşi timp, după ce am câştigat aurul olimpic, a venit momentul să fac un pas înapoi şi să-mi dau seama că, dacă voi continua în acest ritm, nu ştiu, nu voi ajunge într-un loc fericit. Aşa că mi-am dat seama că obsesia mi-a fost de folos. Trebuie să-mi schimb abordarea. Trebuie să mă întorc la lucruri mult mai simple, ştii, mai elementare pe hârtie, dar lucruri care sunt mult mai greu de stăpânit. Ştii, a trebuit să-mi reprogramez creierul pentru a mă bucura din nou de acest sport frumos. Şi mi-a luat un an sau doi să fac asta, dar acum e bine. Adică, ai nevoie de un echilibru în viaţă, dar, în acelaşi timp, există anumite perioade în care trebuie să te concentrezi mai mult pe lucruri care ar putea părea oarecum nesănătoase. Şi în profesia noastră, ştii, ca sportivi de elită, fie că suntem fotbalişti sau sportivi individuali în sporturi individuale, obsesia joacă un rol foarte, foarte, foarte important.
E interesant pentru că Cristian Chivu, conaţionalul tău, foloseşte destul de des acest termen. Ai nevoie de o obsesie, dar trebuie să fie una sănătoasă, mai ales când te pregăteşti pentru un meci important. Trebuie să o tratezi ca pe orice alt aspect din viaţa ta. Nu poţi fi pur şi simplu obsedat. Trebuie să se transforme în ceva pozitiv. Şi bănuiesc că, în cazul tău, s-a transformat în ceva pozitiv după Jocurile Olimpice, pentru că ai continuat să câştigi din nou o dublă medalie de aur la Singapore, corect? Cum te simţi atunci când câştigi două titluri în cadrul aceleiaşi competiţii? Este ceva ce ai în minte? Unul nu e suficient, trebuie să am două.
Nu ştiu. Adică, e o anumită mentalitate, cred, pe care o adoptăm, ştii, încă de la o vârstă fragedă, sentimentul că nimic nu e vreodată cu adevărat suficient. Şi asta s-ar putea să sune poate prea filosofic sau ceva de genul ăsta, dar hai să rămânem la sport. Aşa că cred că există întotdeauna această foame insaţiabilă de a câştiga, de a realiza, de a fi în vârf. În cazul meu, să ating primul marginea. În cazul lui Inter, să înscrie cât mai multe goluri şi să câştige o serie de trofee şi toate astea. Şi aşa că te simţi bine, nu ştiu, să rămâi în vârf. E foarte greu să ajungi acolo, dar e extrem de greu să ajungi acolo şi să te menţii acolo. Chivu e o sursă uriaşă de inspiraţie pentru mulţi români. Mulţi români îl admiră. Mulţi copii care joacă fotbal, din academiile de fotbal, mulţi antrenori şi sportivi în general. Şi, ştii, faptul că el antrenează o echipă atât de extraordinară, fiind tot român, acolo unde a antrenat şi Mircea Lucescu în trecut, este cu adevărat un privilegiu şi un moment din care pot învăţa astăzi.
Despre asta este vorba, astăzi. Dacă ne gândim la anul 2026, ai avut din nou un mare succes la Paris. Aşadar, cred că strategia ta bazată pe consecvenţă a dat roade. Cum te simţi, atunci, să fii încă în vârf? Adică, e vorba de Euro, dar care este secretul consecvenţei?
Nu doar din punct de vedere al mentalităţii, ci şi al performanţei. Pentru cei care nu ştiu, există multe lucruri care se întâmplă în culise în ceea ce priveşte alimentaţia şi antrenamentele la sală, lucrurile pe care le faci cu fizioterapeutul şi toate celelalte. Da, evident că se întâmplă multe în culise. Uneori, fanii văd doar momentele de glorie. Ei văd cele 90 de minute ale unui meci câştigat sau cele 46 de secunde ale unei curse de 100 de metri câştigate.
46 de secunde.
Da. Dar în spatele lor se ascund ani şi ani şi ani şi zeci de mii de kilometri alergaţi pe teren, pase şi zeci de mii de kilometri înotaţi, ştii, la antrenamentele de fiecare zi. E o rutină şi devine foarte plictisitoare uneori. Dar, ştii, ceva ce mă ancorează cu adevărat înapoi în realitate şi mă ajută să evadez din, ştii, propria noastră mică bulă de sportivi, este să petrec timp cu cei apropiaţi de mine. Din nou, poate suna ca ceva foarte simplu şi banal, dar cred că este probabil cea mai valoroasă resursă pe care eu şi noi o avem ca oameni - ştii, faptul de a avea nişte oameni pe care îi iubim, nişte oameni cu care putem crea o legătură, nişte oameni care sunt alături de noi indiferent de rezultate, pentru că, oricât de sănătos am aborda asta, există mereu aceste gânduri ascunse în mintea noastră, a sportivilor: "Poate că nu voi fi destul de bun", "Poate că voi fi respins de public" sau orice altceva, dacă nu reuşesc în ceva; dar faptul că ştii că familia ta este mereu acolo, indiferent de situaţie, te ajută cu adevărat să performezi în acele momente de presiune extremă şi te ajută să rămâi constant la cel mai înalt nivel al performanţei tale.
Apropo de cei din jurul tău, unul dintre cei mai mari rivali este, de fapt, unul dintre colegii tăi de antrenament. Hai să zicem că da, spune-mi de ce este unul dintre cei mai mari rivali ai tăi; vreau să spui tu asta.
Da, Pan (Zhanle), prietenul meu chinez. Păi, suntem rivali foarte mari în bazin de doi sau trei ani deja, iar motivul pentru care am decis că ar fi o idee bună ca el să vină în România şi să se antreneze împreună cu mine este că este un sportiv extraordinar şi am multe de învăţat de la el, iar eu pariez că şi el are multe de învăţat de la mine. Aşa că, chiar dacă în bazin sau pe teren rivalitatea este imensă, de ce să nu învăţăm unul de la celălalt? De ce să nu împărtăşim secretele meseriei şi să ne întrebăm: "Cum faci asta?" sau "Cum reuşeşti să fii atât de bun la un anumit lucru?" Cred că este foarte important să nu uităm că, în cele din urmă, tot ce ţine de sport se învârte în jurul fair-play-ului, respectului şi prieteniei - ştii, acestea sunt valorile-cheie ale sportului şi, indiferent de rivalităţi sau de trecutul chiar şi al ţărilor, noi, ca indivizi, suntem fiinţe umane foarte complexe şi avem foarte multe de învăţat unii de la alţii.
Şi apoi, când o să-l vezi la următoarea competiţie, în sala de aşteptare, toate astea dispar. Şi ce faci? La ce te gândeşti în sala de aşteptare?
Păi, le voi ura sincer lui şi tuturor celorlalţi mult noroc. Dar tot vreau să-i mănânc de vii. Asta e ceva despre care, ştii, cred că nu prea mulţi sportivi vorbesc cu adevărat. Chiar şi eu vorbesc prea puţin despre asta, pentru că vorbesc adesea despre, ştii tu, calmul, abordarea stoică, faptul de a avea un fel de… cred că sunt două cuvinte. Da, iar asta e o resursă de care trebuie să profiţi. Pentru că, atunci când toată lumea depune efort, toată lumea ştie ce să mănânce, la ce oră să se culce, care e rutina, ce e bun, care sunt exerciţiile potrivite şi toate astea, trebuie să existe un factor diferenţiator, ştii, şi… unii îi spun "determinare", alţii îi spun "foame de victorie" sau "furie", dar în acele momente trebuie să existe ceva, ştii, când o cursă se decide la o sutime de secundă, trebuie să existe ceva, trebuie să existe un factor de diferenţiere între opt finalişti olimpici sau două echipe foarte bine pregătite.
În ultimele momente înainte de un meci, băieţii noştri sunt toţi în vestiar, pun muzică, stau de vorbă între ei, doar ca să mai alunge puţin presiunea. Tu ce faci?
Încerc, într-un fel, să...
Pare că ieşi din corpul tău.
Da, ştiu. Cu siguranţă intru într-un fel de stare de concentrare, dar încerc să mă bucur de presiune, pentru că simt că noi, ca sportivi, suntem foarte, foarte privilegiaţi, extrem de privilegiaţi să putem simţi o presiune de acest fel. Şi o alegem din proprie voinţă şi suntem foarte conştienţi de asta. Faptul că putem simţi emoţii intense, anxietate şi stres chiar înaintea unui meci foarte important sau a unei curse foarte importante, cred că este, din nou, un dar în comparaţie cu presiunile prin care trec alţii, pe care nu şi le aleg, fie că e vorba de foame, de frig sau, ştii, de a trece printr-un război sau orice altceva. Aşadar, faptul că pot alege această presiune simt că îmi dă putere. Indiferent cât de speriat mă simt - pentru că fiecare dintre noi se simte speriat, indiferent ce ar spune alţii, şi fiecare este anxios în felul său. Aşa că, cel puţin pentru mine, da, mă simt speriat înainte de fiecare finală olimpică, pentru că este ceva foarte uman. Dar, în acelaşi timp, acea teamă mă face să cresc, deoarece faptul că pot să o controlez şi să merg mai departe cu capul sus, chiar şi pe un teren foarte noroios, mă face să mă simt viu. Aşa că trăiesc pentru acele momente.
Simt că nu există niciun motiv să te gândeşti şi să-ţi faci prea multe griji pentru un viitor imaginar; la urma urmei, nu avem nicio idee ce s-ar putea întâmpla... şi aceasta este o abordare stoică pe care antrenorul meu mi-a insuflat-o. Antrenorul meu, care, apropo, este şi un mare fan al lui Chivu, a insistat să-i transmit: "Când îl vezi, te rog să-l saluţi; când îl vezi, te rog să-i spui că l-am salutat", aşa că o voi face. Încercăm pur şi simplu să controlăm ce putem, încercăm să dăm tot ce avem mai bun lucrând cu ce avem la dispoziţie. Adică corpul meu. Aceasta este cea mai mare resursă a mea. Şi mintea mea, evident. Dar în ceea ce priveşte periodizarea şi, ştii tu, ştiinţa antrenamentului şi toate astea, facem tot ce putem astăzi. Nici măcar nu ne gândim la mâine. Mâine e mâine. Aşa că, repet, încercăm cu adevărat să rămânem ancoraţi în prezent, pentru că nu e ceva cu care să am o problemă. Sigur, nu reuşesc să fiu prezent 100% din timp, dar totuşi e o prostie să-ţi faci griji pentru ceva ce nici măcar nu s-a întâmplat încă.
Vrei să spui ceva în italiană?
Păi, nu ştiu prea multă italiană, dar o să fac un amestec de engleză şi italiană. Aşadar, "forza Inter" şi sunt foarte entuziasmat să fiu aici. "Forza Inter" şi hai să ne bucurăm pur şi simplu de proces. Mulţumesc.
