Când a plecat de la Botoşani, Costel Enache s-a despărţit de cei de acolo cu strângeri de mână, fără resentimente sau acuze, urându-i succes înlocuitorului său, Liviu Ciobotariu. Toate acestea s-au desfăşurat într-o singură conferinţă, una în care „fostul” şi-a luat adio şi „viitorul” a fost prezentat. Nu e un scenariu de film suprarealist sau o întâmplare care a avut loc prin Norvegia. A fost o zi obişnuită în nordul Moldovei.
Când a ajuns la Astra, acelaşi Enache n-a făcut nici măcar o aluzie referitoare la cârmuirea anterioară, un sport naţional prin România. Şi-a continuat discursul de un calm inflexibil. A preluat o echipă fără expunerea altora, fără suporteri, dar cu o situaţie mai mereu explozivă şi cu un patron imprevizibil. A pătruns într-un vestiar cu nişte fotbalişti ce trăiesc în Capitală, se antrenează la Ploieşti şi joacă la Giurgiu.
Şi-a început munca la buza play-off-ului, într-o stare de incertitudine. A debutat cu o înfrângere, la Sfântul Gheorghe, după care a înşiruit zece meciuri fără eşec până la finalul sezonului regulat, intrând aproape triumfal în elita celor şase. Enache a pus în scenă o formaţie care ştie să câştige duelurile fizice, dar şi cele tehnice. Apărare, recuperare, ofensivă rapidă. O treime fotbalistică care funcţionează la Astra.
Citește și
În relaţiile personale din cabină a creat un mediu confortabil pentru zbuciumatul Denis Alibec, punctul de sprijin al atacurilor giurgiuvene, şi i-a ridicat pe Butean sau pe Belu la un nivel creativ demn de o convocare la naţională. Sau măcar de o atenţie suplimentară din partea selecţionerului Cosmin Contra, aflat în tribune la Craiova.
Faţă de multe alte personaje din fotbalul românesc, ce-l deosebeşte pe Costel Enache de ceilalţi antrenori, la o primă vedere, e tonul şi limbajul cu care se exprimă întotdeauna, cu diplomaţie şi cumpătare, pe o retorică bine articulată. Rezultatul se vede şi pe teren.
Concluzia care se trage e cât se poate de revigorantă. Se poate trăi şi face performanţă în fotbalul nostru şi fără „şocuri la echipă”, „mâini forte”, mese rupte în două sau sticle aruncate pe pereţi. Se poate şi fără revanşarzi, şi fără maniaci ai persecuţiei, şi fără adepţi ai teoriilor conspiraţiei. Se poate chiar şi fără un limbaj de mahala după cel mai mic eşec. Şi fără anticârcel.
Uneori, „şocurile la echipă” te lovesc cu decenţă şi cu normalitate.
Cristian Aszalos
