Este atât de apăsătoare atmosfera de la Zenica încât o simţi venind, prin televizor. Parcă îţi vine şi ţie să-ţi ţii respiraţia, chiar dacă eşti acasă, în România şi nu ai nici o treabă cu acest meci. Sunt loviturile de departajare dintre Bosnia şi Italia.
Citește și
Un fel de test pentru viza de America, dar cu toată presiunea strânsă din emoţiile a milioane de oameni şi concentrată în acelaşi loc.
Bosnia are al treilea penalty. Italia l-a ratat pe primul. Donnarumma este atât de mare încât pare că ar putea să acopere toată peluza aceea veche a stadionului, nu doar poarta. Iar în faţa lui este un adolescent. Slăbuţ, cu o nuanţă de blond în păr şi o privire concentrată, menită să ascundă emoţiile uriaşe. Pare un elev care îşi face curaj să intre în sala de examen. Este Kerim Alajbegovic şi are doar 18 ani. Iar pe umerii săi apasă speranţa unei naţiuni. Puştiul născut în Germania şi care joacă la Red Bull Salzburg trage aer în piept şi execută impecabil. Ăsta da examen al maturităţii!
Italia mai ratează un penalty şi nivelul tensiunii atinge cote imposibil de măsurat. Iar cel care trebuie să decidă soarta Bosniei şi soarta Italiei are 21 de ani. Esmir Bajraktarevic s-a născut în SUA. Părinţii săi au ajuns acolo printr-un program de ajutorare a refugiaţilor de război. Pentru că războiul din Bosnia i-a alungat pe mulţi din această ţară, dar i-a făcut pe copiii lor să se întoarcă din orice parte a lumii, pentru echipa naţională. Jucătorul lui PSV nu-l priveşte pe Donnarumma. Este un “monstru” care l-ar putea intimida. Se uită doar la minge şi marchează. Iar “copiii Bosniei” duc naţionala la Cupa Mondială.
Promisiunile neonorate ale lui “Il Luce”. Un an şi jumătate în care nu s-a schimbat nimic
La Istanbul, cu 5 zile înainte, România a rămas aceeaşi echipă. Efectiv aceeaşi echipă, pe care Mircea Lucescu a găsit-o în urmă cu un an şi jumătate, când a revenit la naţională. O echipă incapabilă să producă nopţi de neuitat. Faţă de acel prim meci, cu Kosovo, au lipsit din primul 11 de la Istanbul doar Marius Marin, Florin Niţă şi Denis Drăguş. Toţi trei, cu absenţe motivate. În condiţii normale, probabil ar fi fost titulari. Naţionala a rămas neschimbată. Aceiaşi oameni şi un singur jucător de sub 25 de ani (Drăguşin).
“Voi aduce jucători. Voi fi tot timpul preocupat de evoluţia jucătorilor tineri; Voi avea grijă de viitorul fotbalului românesc; Echipa Turciei joacă cu 6-7 jucători promovaţi de mine. Am reconstruit o echipă. Acesta este lucrul pe care eu ştiu să-l fac cel mai bine”. Sunt declaraţiile lui Mircea Lucescu de la conferinţa de prezentare la echipa naţională, pe 6 august, 2024. După un an şi 7 luni, naţionala României nu s-a bazat pe nici un jucător debutat de Mircea Lucescu, la barajul cu Turcia.
De aici dezamăgirea, domnule Lucescu
Nea Mircea, ne-ai dezamăgit. Noi te ştiam ca cel mai mare descoperitor de talente. Era o perioadă când părea că toţi marii fotbalişti ai lumii au fost debutaţi de Mircea Lucescu. De la Hagi, la Pirlo, de la Răducioiu, la Mkhitaryan, Srna sau Fernandinho. Era acel antrenor care vedea un viitor talent acolo unde alţii nu vedeau nimic. Şi asta am sperat că va face Mircea Lucescu la echipa naţională şi de data aceasta. Cum a făcut cu generaţia crescută în anii ‘80. Să trăim şi noi bucuria prin ochii unui copil de 18 ani, dornic să arate tuturor cine este. Să descopere “Il Luce” nişte fotbalişti pe care nimeni nu îi văzuse până atunci. Asta visam şi asta ne-am dorit de la mandatul lui Mircea Lucescu. În schimb, am primit aceeaşi echipă naţională, despre care ştiam că nu poate să ne ducă la un Mondial. De aici dezamăgirea, domnule Lucescu. Cupa Mondială este pentru cei curajoşi. Restul să rămână acasă. Sănătate multă, Nea Mircea!
