Citez dintr-o memorie aproximativă şi îmi aduc aminte de o emisiune Replay (long life, Olaianos şi Mitran) în care Adrian Ilie spunea, cu o nonşalanţă de necombătut, că aproape tot ce a făcut în fotbal nu i s-a părut greu. Ci doar normal.
Cuvintele "Cobrei" curgeau cu un fel de jemanfişism nespecific Balcanilor, o stăpânire de sine cum pe la noi găseşti rar. Aproape şocaţi, cei doi realizatori s-or fi repliat puţin. Ceva nou în peisajul media, o uşurinţă spărgătoare de bariere care, trebuie să spunem, te făcea ca om de televiziune să te laşi purtat de val.
Porecla venea şi vine de la Ranieri, omul-titlu pentru Leicester şi creator al Valenciei. Plecat de la Chelsea înainte de venirea lui Mutu şi scriitor de rapoarte despre Briliant pentru Mourinho. Antrenor mare, se aude pe la colţuri, capabil să şcolească şi să te şcolească. La fel ca Lippi, Capello, Ancelotti, poate Prandelli.
Apoi îţi dai seama că au trecut anii, 24 la număr, şi că România nu a mai prins Mondialul (ce clişeu nenorocit!). Şi că ai fi vrut să mergi în Qatar, doar că Maxim nu e Hagi, Stanciu nu e nici umbra lui Gâlcă.
Comparaţii...
Apoi îţi dai seama că au trecut anii, 24 la număr, şi că România nu a mai prins Mondialul (ce clişeu nenorocit!). Şi că ai fi vrut să mergi în Qatar, doar că Maxim nu e Hagi, Stanciu nu e nici umbra lui Gâlcă.
Comparaţii...
Eşti fan, colecţionezi capace de bere îndoielnică (Bergenbierer, go home!), consumi fotbalul care definea fake-ul înainte ca termenul să intre în limba română, speri, te consumi. Şi iar speri. Şi iar te consumi. Şi îţi dai seama, târziu, că ai trăit o farsă continuă, un fel de Orwell neadaptat zilelor noastre. Apoi se face upgrade-ul: Mitea, Marica, Torje, Sânmărtean. Hagi 2.0, 3.0, Ianis, speranţe.
Şi, brusc, te trezeşti în 2084. Ai parcurs un drum spre nefiinţă şi înapoi. Ai auzit multe şi ai crezut puţine, ai încercat să înoţi contra facturii crescute la curent. Şi la final, undeva, ai rămas mulţumit: l-ai văzut pe Rareş Ilie cum driblează, şutează şi marchează. La fel ca Adi Ilie. Cu asterixul că Adi se bucura când marca. Doar că decarului Giuleştiului (of, ce greo o fi!) i se pare normal să nu se bucure. El joacă fotbal şi ne bucură.
